Este o zi de Octombrie și pentru prima dată după câteva zile cu nori, soarele se aruncă darnic peste orașul olandez Utrecht. Pe o buturugă, plutind în canalul pe malul căruia așteptăm să ne vină ghidul, se întinde leneș un motan roșcat-portocaliu și un pic grăsuț. Nu suntem singurii care îl urmăresc. Utrechtenii ies din case să se îmbuibe cu lumina proaspătă cât se mai poate înainte să înceapă ploile de toamnă. O prietenă olandeză ne-a spus că zilele cu soare sunt foarte valoroase în Olanda, atât de valoroase încât unele companii și instituții le oferă angajaților câteva ore libere în zilele însorite. De când eu și Irina am ajuns în Olanda, la început de luna August, toate discuțiile despre vreme se terminau cu recomandări de pregătiri pentru ploi: “Oh, bucurați-vă cât mai puteți acum de vremea bună, peste câteva zile încep ploile!”, “Nu aveți încă haină de ploaie? Nici măcar umbrelă?”. Însă, “peste câteva zile” s-a dovedit a fi o perioadă foarte îndelungată, iar poveștile despre ploi s-au transformat în îngrijorări despre schimbarile climaterice. Toți localnicii cu care am povestit până acum recunosc că anul acesta a fost unul cu totul atipic în ceea ce privește vremea. Noi suntem într-o dilemă morală, pe de o parte suntem preocupați de efectele încălzirii globale, iar pe de alta ne place căldurica și dacă am fi destul de agili ne-am întinde lângă motanul dolofan de pe buturugă.

De aproape trei luni ne mutăm dintr-un Airbnb în altul. Irina face un masterat la Universitatea din Utrecht și chiar dacă am început să ne căutam cazare din luna Aprilie, nu am reușit să găsim decât un apartament pentru trei luni din Noiembrie, în rest ne descurcăm cum putem. Prețurile chiriilor sunt foarte mari, iar universitatea îți recomandă să îți cauți acomodare încă înainte să aplici pentru studii. Ne-am luat inima în dinți și am decis să sacrificăm toate economiile pentru o experiență nouă. Am decis ca în cele șase luni petrecute aici să învățăm cât mai multe despre Olanda. În felul ăsta am făcut zeci de kilometri pe jos prin Amsterdam și Utrecht, am făcut excursii cu bicicleta în orașe alăturate precum Gouda (de unde vine binecunoscuta marcă de cașcaval Gouda) sau Amersfoort, am făcut lecturi despre istoria Olandei. Faptul că ne-am mutat în cam șase cazări ne-a ajutat foarte mult să cunoaștem orașul și să-i explorăm toate cartierele, și cele bune și cele rele (deși, rele e mult spus). Cu câteva zile în urmă Irinei i-a venit inspirata idee să vizităm moara Molen De Ster, păzită de motanul roșcat-portocaliu. Nu avem nici o așteptare, dar în următoarele două ore o să intrăm în viața olandezilor de odinioară cum nu ne-am fi așteptat de când suntem aici. Ca o teleportare în cartea lui Bill Bryson, “Acasă”, o să vedem Olanda analizând niște locuri, obiecte și activități aparent neînsemnate.

“Am auzit că două persoane curioase din România vor sa viziteze moara.”, ne spune Gaspar cu un zâmbet larg de parcă i-au venit prietenii de joacă. Este un bărbat trecut de cincizeci, cu ușoare semne de chelie și ca majoritate olandezilor - atletic, sprinten și proaspăt coborât de be bicicletă. Este o zi specială nu doar pentru că este însorită, ci și pentru că este sâmbătă, iar Molen De Ster, din apropierea gării centrale din Utrecht, poate fi vizitată gratuit. În jurul nostru sunt grupuri organizate de vizitatori, fie veniți în team-building sau de la cluburi de pensionari. Noi însă, din greșeala de a veni ne-anunțați suntem destul de norocoși să avem un ghid doar pentru noi doi. După un schimb obișnuit de politețuri, Gaspar ne întreabă de unde am aflat de moară, entuziasmul din vocea lui făcându-mă să cred că se așteaptă să confirmăm popularitatea morii de peste mări și țări. “Din greșeală, treceam prin zonă”, l-am dezamăgit eu. Dar Gaspar își păstrează nivelul de entuziasm: “Perfect, ca toți ceilalți. Haideți să trecem la treabă!”

Canalul

Când ieși pe partea dreaptă a gării, după o scurtă plimbare de douăzeci de minute cu trenul venind din Amsterdam, dacă știi să te rătăcești, inevitabil ajungi pe una dintre cele mai frumoase străzi din Utrecht - Leidseweg. Pe partea stângă a străzii este un rând de case vechi, tipic olandeze, cu geamuri imense și fără urmă de perdele, astfel încât poți să vezi din stradă prin living până în fundul grădinii. Pe partea dreaptă este canalul nostru. Cu o lungime de aproximativ șapte sute de metri este un canal mic comparativ cu zecile de kilometri de canale din întreg orașul. Amsterdam este și mai spectaculos cu cei peste o sută de kilometri de canale și o mie cinci sute de poduri. Nu degeaba mulți (inclusiv noi) îl asociază cu Veneția.

Gaspar trage niște aer adânc în piept și ne spune că “în timpul turului o să vă pun niște întrebări, să le zicem un fel de ghicitori, ca să facem experiența mai interactivă și să mă asigur că suntem pe aceeași pagină”. Copilul din mine acceptă instant injecția de suspans și e gata de joacă. “Uitându-vă la moară și în jurul ei, vă puteți da seama pentru ce era folosită?” începe Gaspar cu prima provocare. Ne uităm în jur, vedem niște țarcuri cu animale, canalul în care plutesc niște trunchi de copac, o mică grădiniță. Încercăm să analizăm, ne uităm unul la celălalt cu speranță. Cum adică pentru ce era folosită? În toate amintirile mele morile erau făcute pentru un singur lucru, și anume să producă făină! Bunica mea din Ucraina ducea la moară un sac cu grâu și aducea înapoi unul cu făină, la fel făceau bunicii Irinei în Gherla României. Tatăl meu a copilărit în satul Lozova din Republica Moldova pe strada Drumul Morilor, întocmai pentru că găzduia câteva mori de vânt pentru produs făină. În mod sigur ăsta era și scopul morilor în Olanda. Fericit că am dezlegat misterul vociferez ca și cum este evident: “Făină!”. Gaspar nu este impresionat și ca un înțelept învățător începe să îmi explice. “Unele mori sunt, într-adevăr, utilizate pentru măcinat grâu. Altele sunt folosite pentru făcut ulei, dar mai sunt două tipuri de mori care au avut roluri foarte importante în istoria Olandei. Primul tip de moară vi-l las să-l ghiciți până ajungem la primul etaj al morii unde avem o machetă. Vă spun doar că are legătură cu menținerea țării la suprafață. Cel de-al doilea tip, inclusiv moara noastră, este o moară pentru tăiat lemn!”.

Nu mai auzisem de mori care taie lemne. Gaspar continuă să ne explice că Molen De Ster este una dintre cele mai eficiente mori pentru tăiat lemne, iar faptul că este situată pe malul canalului nu este deloc întâmplator. În primul rând lemnul poate fi transportat ieftin pe apă. O barcă cu putere relativ mică poate trage cu lejeritate zeci de bușteni pe apă. În al doilea rând, apa curăță lemnul de substanțele zaharoase, rămase din momentul defrișării, fapt pentru care lemnul are șanse reduse să se curbeze în produsele finale. În mod normal, buștenii erau ținuți în apă timp de un an în canal înainte să fie uscați și tăiați. În timp ce Gaspar ne povestește, eu vizualizez Olanda ca pe un ceas gigantic în care fiecare piuliță cât de măruntă are un rol important și logic. Niciodată nu o să mă mai uit la bușteni cu aceeași ochi. Ieri când am trecut pe aici am gândit că sunt puși acolo fie decorativ sau ca și loc de ancorat pentru gâște și rațe. “Așadar, continuă Gaspar, aveam cele mai bune mori, aveam canale care ne ajutau pentru transport și creșterea calității lemnului și eram foarte iscusiți la prelucrarea lui. Dar, ne lipsea un lucru cu adevărat esențial. Puteți oare ghici ce anume?”.

Câteva zile în urmă, Irina mi-a spus că dacă ar trebui să compare Olanda cu un fel de mâncare acela ar fi un amestec de: spaghetti de culoare roșie pentru pistele de biciclete, spaghetti de culoare albastră pentru canale și un sos pesto pentru că peste tot în țară este verdeață. Primul traseu pe care l-am făcut cu bicicletele a fost în orașul Gouda care este în drum spre Haga și probabil cel mai renumit din țară pentru producția de cașcaval. În cei peste șaptezeci de kilometri pe care i-am parcurs am văzut nenumărate canale și am realizat că până și sătucele cu câțiva localnici și fermele sunt conectate cu piste de bicicletă. Același peisaj îl vezi și când pedaliezi in direcția nord, spre Amsterdam sau est, spre Amersfoort. Apă, iarbă, infrastructură și nici urmă de gunoi. Însă după câteva călătorii de genul ăsta ți se face dor de două lucruri: relief mai îndrăzneț și pădure! “Exact, ne lipsește lemnul!”, îmi răspunde Gaspar bucuros că i-am dat, în sfârșit, un răspuns corect. Pădurile în Olanda sunt o raritate. O sursă importantă de lemn era Pădurea Neagră din Germania, de unde își are originea Dunărea dar și Rinul. Apa Rinului se scurgea din Alpii elvețieni făcea o cotitură pe lângă Pădurea Neagră unde se încărca cu bușteni și după câteva zile, poate săptămâni, ajungea în Olanda unde se împrăștiau prin canale și astfel ajungeau și la moara noastră.

Curtea

Dintre cele puțin peste o mie de mori vizitabile din Olanda, doar doisprezece sunt mori pentru prelucrarea lemnului. Iar dintre acestea, Molen De Ster este singura care are și construcțiile adiacente păstrate aproape integral, fiind amplasate pe marginea curții de formă dreptunghiulară. Acestea aveau în primul rând rol de depozitare a lemnului în diferite etape ale prelucrării. Prima etapă era, după cum menționam mai sus, în afara curții la spălat în canal. Dar după ce era tăiat, scândurile obținute trebuiau uscate, apoi în funcție de destinație prelucrate cu uleiuri, ceara sau trecute prin atelier pentru redimensionări și finisaje. Pentru facilitarea transportului, curtea avea un rând de șine care trece prin fața fiecărui depozit, inclusiv a morii. O mică platformă, pe roți metalice reci, înroșite de ploi și timp, încă mai este împinsă pe șine de niște copii năzdrăvani. În momentul de față, una dintre barăci s-a transformat într-o mică grădiniță, alta într-un atelier în care un meșter lucrează de zor la instrumente muzicale, iar restul sunt grajduri pentru animale. Curtea este destul de mare pentru a găzdui mici evenimente, un exemplu fiind un mic festival al culturii indoneziene. Cand am ajuns din greșeală pe lângă moară, am ajuns la acest festival unde se servea mâncare și muzică live tradițională indoneziană. Locul nu putea fi mai potrivit din moment ce moara se află în cartierul Lombok - numele unei insule indoneziene. Acest festival mi-a amintit de faptul că olandezii au fost și ei colonizatori, inevitabil făcându-mă să le vedem prosperitatea într-o lumină mai amară.

Când intri în curte prin partea opusă morii, imediat după colț te întâmpină doi porci uriași cu niște colți lungi și ondulați care aproape le intră în ochi. Te întâmpină e mult spus, pentru că nu i-am văzut decât dormind. Par să doarmă chiar și atunci când mănâncă. “Nu, nu sunt pentru carne, nici un animal de aici nu este”, ne răspunde la curiozitate Gaspar zâmbind înțelegător. Printre celelalte vietăți sunt câteva oi mici, sau baby-oi cum le spunem noi, un țap mare maroniu și blând care e coleg de țarc cu un iepuroi gri și mai multe găini. Toate sunt aici datorită unui efort de a introduce cât mai multe elemente naturale în interiorul orașului. Nu este singurul exemplu, doar în Utrecht am apucat să vizităm patru alte parcuri cu locuri special amenajate pentru animale. Iar multe case, în special cele de pe canale, au acoperișul acoperit cu floră pentru încurajarea creșterii populațiilor de albine. “Încercăm să avem grijă cât de bine putem de ele și să le oferim spațiu destul, ne spune Gaspar pe un ton umil. Mai și greșim câteodată, de exemplu țapul este foarte stresat acum, poate l-ați văzut urcat pe masa din țarc. E din cauza iepuroiului, este îngrozit de el, trebuie neapărat să-i separăm”.

“Înainte să intrăm în moara, cine credeți că locuia în casa aceea?”, ne ghideaza cu mâna Gaspar. În spatele atelierului, în colțul opus morii pe marginea canalului este o casă frumoasă din cărămidă, cu geamuri mari înrămate cu un lemn alb lăptos. O salcie gigantică se apleacă nostalgic de la colțul casei spre canal, reușind să ascundă o canoe de aproximativ patru metri lungime. “Ce gusturi bune avea morarul, mă gândesc eu cu ușoară naivitate, și ce convenabil era să lucreze de acasă și să locuiască cu familia în asemenea casă”. Aparent, nu suntem singurii care idealizează viața morarului și a familiei lui. În mod evident, morarii erau niște oameni căutați și se bucurau de anumite privilegii, dar în casa aceea frumoasă nu locuia morarul, ci proprietarul morii. Gaspar ne zâmbește și ne aduce cu picioarele pe pământ explicându-ne că morile nu aparțineau morarilor, ci unor persoane mult mai înstărite. Dacă o moară înceta să mai funcționeze, morarul trebuia să-și caute un loc de muncă la o altă moară, iar pentru că morile erau competitive, deseori locul nou de muncă era în altă parte a țării unde trebuia să se mute cu întreaga familie.

Parterul

Distanța dintre atelier și moară poate fi parcursă într-o jumătate de minut pentru un ochi neștiutor și relativ curios. Însă, urmărind poveștile lui Gaspar, aceasta pare să se fi triplat. Ajunși la moară am urcat pe o punte de lemn, ușor înclinată și lungită destul ca să conecteze canalul de intrarea principală a morii. Un cablu metalic iese din moară și îmbrățișează de câteva ori un trunchi de copac pe jumătate scos din apă. Este următorul la sacrificiu. Gaspar ne face semn să intrăm. Parterul, deși nu pare din exterior, este o sală destul de mare, are pereții subțiri aproape complet acoperiți cu instrumente, scânduri, și dulăpioare cu și mai multe instrumente. Fix în mijlocul încăperii este o scară care te duce la etajele superioare, iar din tavan, pe partea dreaptă iese un cadru de lemn cu o serie de fierestraie înfipte într-un trunchi de pin fixat cu mai multe curele de o platformă ca un prizonier într-o cămașă de forță. Undeva în apropiere stă suspendat un bolovan dubios, de culoare galbenă care seamană cu niște slănină de porc un pic topită. Ne apropiem și încep să analizez. Cadrul cu fierăstraie se mișcă sus-jos pe linie verticală, scuipând de fiecare dată câte puțin rumeguș. Cadrul este sincronizat cu o roată dințată care după fiecare ciclu de urcare sau coborâre împinge platforma, pe care stă pinul, cu un centimetru în direcția fierăstraielor. Astfel, moara poate face aproape toată munca de tăiere fără sa fie nevoie de intervenție umană. Eu sunt entuziasmat și uimit de precizia cu care are loc tot procesul, iar zgomotul plăcut care umple sala îmi crează sentimentul că sunt în fața unei orchestre dirijate de un metronom invizibil.

Gaspar ne indică câteva detalii care explică productivitatea ridicată a morii. În primul rând, cadrul poate conține mai multe fierăstraie, ceea ce înseamnă că la finalul zilei se obțin toate scândurile dorite din întreg trunchiul. În al doilea rând, distanța dintre fierăstraie poate varia, astfel încât scândurile obținute pot avea grosimi diferite. Ca să fie și mai convingător, Gaspar precizează că Molen De Ster are un singur cadru activ, dar în mod normal sunt patru cadre. Fiecare stație putea tăia un întreg trunchi într-o zi de muncă, ceea ce în evul mediu nu era deloc puțin. Cu sute sau mii de astfel de mori, dar și cu tonul plin de pasiune a lui Gaspar, ne este ușor să înțelegem cum și-au construit olandezii flotele maritime și au reușit să colonizeze Indonezia în celălalt capăt al lumii. “Nu pot să cred că încă mai este folosită”, spun eu rânjind spre Gaspar. “Nu este chiar folosită. O pornim doar sâmbetele pentru a demonstra principiile de funcționare a morii. Pinul acesta l-am primit de la primărie pentru câteva luni de vizite, iar scândurile obținute le vor folosi pentru niște mobilier”. Ochii mei plonjează dintr-un colț în altul al morii, fericiți că au apucat să vadă un artefact perfect conservat în timp, dar se opresc când ajung la partea tavanului de unde iese brațul care împinge și ridică fierăstraiele. Gaspar, ca un dascăl priceput care și-a exersat lecția cu multe generații de elevei, îmi observă privirea și profită de nedumerirea mea provocându-ne din nou. “Iar pentru că veni vorba de modul de funcționare, mai am o provocare. Probabil a-ți observat că afară moara se rotește circular, dar tăierea se face strict pe linie verticală într-o mișcare sus-jos. Așadar, undeva are loc o transformare esențială. Ce mecanism este folosit și unde se mai întâlnește?”

***

După o săptămână de călătorit, Mei Wang și soțul ei au ajuns într-un final acasă. Era încă dimineață, roua abia începea să-și ia zborul vaporos. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să deshame calul și să-l ducă la râulețul din spatele casei unde îl aștepta o căpiță de fân proaspăt și odihna binemeritată. Apoi s-au întors la car și au apucat un coș mare din nuiele de salcie acoperit cu o pânză albă, pe care l-au cărat cu mare grijă în casă. Când și-a văzut părinții, Lin Wang, fiica cea mai mare a familiei și deocamdată singura aptă de muncă, s-a oprit din pregătit micul dejun fraților mai mici și s-a lăsat pradă emoțiilor - lacrimi de fericire i-au inundat obrajii. S-a simțit doar un pic vinovată pentru că nu plângea de dorul părinților. Plângea pentru că zvonurile erau adevărate, că împăratul Wu Han are un vrăjitor care a făcut un obiect ce-ți mărește de câteva ori viteza de îmbobinat mătasa. Lucrurile se vor schimba dramatic pentru ea și familia ei. Curând va avea haine mai decente, mâncare mai bună și mai mult timp liber pentru adolescență. Mei și-a luat fiica în brațe și a torturat-o scurt cu o îmbrățișare după care i-a zâmbit și a îndemnat-o, dând scurt din cap. Fără să fie nevoie de cuvinte, Lin a zbughit-o din casă și a revenit în scurt timp cu un nor de mătase în brațe. Cu ajutorul părinților, care se tot contraziceau în legătură cu intrucțiunile primite de producător, mătasa era instalată în scurt timp pe mașinăria minune. Inițial, Lin a fost un pic dezamăgită de cum arată mașinăria. Nu știa la ce să se aștepte, dar cu siguranță nu-și imagina un ansamblu de lemne și a hotărât să analizeze ce o face atât de specială. Un fir subțire se scurgea din norul alb și se prindea de o roată mai mare. Mașinăria era prevăzută cu o manivelă pe care Mei a început să o rotească. După câteva momente, lucrurile au început să aibă sens pentru Lin. Mei rotește manivela, care trage firul din grămada de mătase și îl trece printr-o roată mare și un ax pe care se îmbobinează firul. Lucrul cel mai important pe care l-a observat în tot procesul Lin a fost modul in care firul este ghidat pe ax de o componentă într-o mișcare du-te vino. Pentru un ochi leneș ar fi fost aproape magie, dar Lin nu s-a lăsat păcălită și a dezlegat misterul. O bară ce se rotea împreună cu manivela, avea un segment un pic ieșit înafară, iar de acest segment era prins un ax ce împingea și trăgea componenta care ghida firul. Lin a concluzionat că mașina nu era altceva decât un fus mai performant care nu avea niciun semn de magie. Împăratul Wu Han nu avea un vrăjitor, ci un inginer talentat.

Sunt șanse mari ca povestea lui Mei și a familiei ei să nu fi existat, cel puțin nu în forma expusă. Însă, există date care spun că arborele cotit a fost folosit în mașinăriile de îmbobinat încă de pe vremea dinastiei Han.

***

“Este un arbore cotit, se mai folosește și la mașini, la motoare mai exact”, zic eu mândru că-mi mai amintesc ceva de la cursurile de șoferie. Gaspar dă din cap aprobator. “Așa este, practic moara se mișcă circular, dar fierăstraiele au o mișcare liniară sus-jos. Transformarea este făcută cu ajutorul arborelui cotit. Haideți sus să vedem exact cum funcționează”, zice el întorcându-se către Irina care aștepta explicații.

Etajul

Urcăm pe scări și urmăm sfatul lui Gaspar de a ne apleca să nu ne lovim cu capul de tavan. Ne spune că și morarii își mai fac cucuie chiar daca sunt atât de obișnuiți cu moara. Ajungem la etaj unde vedem mai multe lucruri interesante. Doua bârne groase care coboară și urcă prin tavan, ne dăm seama ușor că sunt conectate cu fierăstraiele. Niște tablouri vechi și frumoase pe pereți cu mai mulți muncitori în jurul și interiorul unei mori de tăiat lemne. Câteva manuale groase cu copertă albastră pe care Gaspar ni le deschide. “Sunt manualele pe care doritorii să lucreze la moară trebuie sa le studieze, ne spune el, aici sunt descrise toate tipurile de mori, mecanismele implicate, chiar și date istorice, tradiții. Toți voluntarii și morarii trebuie să le parcurgă și să dea un examen”. Răsfoim un pic printre ele și suntem surprinși cât de sofisticat pare. Nu sunt doar principii generale, ci și formule matematice. Mă pregătesc să pun o întrebare dar Gaspar ne arată ceva ce am omis. “V-am întrebat mai devreme ce tipuri de mori cunoașteți și v-am promis că vă arăt o machetă a unei mori extrem de importante pentru Olanda. Uitați-vă un pic la ea și spuneți-mi ce credeți că face”. Macheta asta pare mult mai simplă decât moara în care ne aflam. Este mai mică, are paletele mult mai apropiate de pământ iar prin fața ei trece un mic canal. Irina se prinde aproape instant și îi răspunde lui Gaspar: “Pare să împingă apa de pe un nivel mai jos pe unul mai sus, e un fel de pompă?”. Ochii lui Gaspar se luminează și după câteva felicitări adresate Irinei continuă să ne povestească. “Multe zone din suprafața Olandei sunt sub nivelul mării. Acestea în mod normal ar fi trebuit să fie acoperite cu apă, probabil le știți cu denumirea de polder. Un exemplu faimos de polder este Beemster Polder cu o suprafață de peste șapte mii de hectare. Aici era un lac care a fost desecat în urmă cu patru secole timp de trei ani cu doar douăzeci și șase de mori. Acum face parte din patrimoniul UNESCO”. Eu sunt un pic sceptic și îmi spun în gând să nu uit să verific pe Wikipedia.

Terasa

Studiem un pic macheta și pornim după Gaspar care ne face semn să-l urmăm pe terasă. De aici de sus vedem cum niște nori se înghesuiesc pe cerul dealtfel complet senin de câteva zile, iar în curtea morii mai mulți oameni se adună în jurul unui tip cu chitara. Imediat începe un concertul, însă doar cel muzical pentru că ploi nu se anunță pentru cel puțin o săptămână.

Terasa este mai degrabă un balcon. Nu se vine aici pentru băut cafea, ci pentru a poziționa moara în direcția vântului. Facem un cerc în jurul morii și ne oprim la baza elicelor care sunt acum ancorate. Sprijinit de balustradă ne așteaptă Henk, morarul principal. În scurt timp, aflăm de la Gaspar că pentru a pregăti moara de lucru sunt necesare niște abilități de marinar. Pânzele elicelor trebuie întinse in același fel precum pânzele vapoarelor. Morarul trebuie să se urce până în partea de sus a elicei să desprindă pânza, cu o singură mână, pentru că cealaltă este folosită pentru susținere. După ce coboară, cu ajutorul unui otgon face niște manevre pentru a întinde pânza pe toată suprafața elicei. Nu ne este ușor să ne imaginăm, motiv pentru care Henk se pune pe treabă. Ca la un concurs de viteză, in mai puțin de un minut, își sfidează cei aproximativ șaptezeci de ani și o elice este pregătită. Parcă să ne demonstreze că nu a trișat, Henk mai urca o dată și cu aceeași îndemânare împăturește pânză la loc. La final Gaspar ne spune că exista o speculație precum că morile de vânt se rotesc în funcție de mâna principală de lucru a morarului, astfel încât să-i fie ușor sa întindă și să împăturească pânza. Adică, un morar dreptaci cel mai probabil ar lucra la o moară care este construită să se rotească împotriva acelor de ceasornic, și invers pentru unul stângaci.

Văzând că începem să obosim de la atâta informație, Gaspar ne mai ispitește, în stilul lui de învațator de clase primare, cu o întrebare. “De ce atunci când moara este în repaus poziția elicelor nu este întotdeauna aceeași?”. Încercăm zadarnic niște explicații tehnice. Se pare că pe vremuri morile nu erau simple mașinării de tăiat, strivit sau pompat. Pentru olandezi morile erau expresive și puteau transmite mesaje prin poziția paletelor. Iar pentru că morile erau, de regulă, cele mai înalte contrucții din zonă, de obicei amplasate pe delauri, mesajele lor puteau fi văzute de toți locuitorii satului. Unele mesaje erau pur practice, poziția “+” însemna că morarul ia o scurta pauză, poziția “x” însemna că morarul ia o pauză mai lungă sau că moara nu este în stare funcțională. Alte mesaje transmiteau emoții, de exemplu dacă moara era oprită înainte să ajunga în cel mai înalt punct vertical era motiv de fericire, o nuntă sau nașterea unui copil, deoarece moara era în trend ascendent. Dacă era oprită puțin după cel mai înalt punct vertical, însemna doliu. Un exemplu recent a fost cand toate morile au fost oprite în poziția de doliu în urma prăbușirii avionului Malaysia Airlines Flight 17, la bordul căruia erau în majoritate pasageri olandezi. Unele mesaje erau transmise cu ajutorul morilor și în timpul celui de-al doilea război mondial pentru a avertiza localnicii de invaziile naziste.

Cu alte cuvinte, morile de vânt au folosite pentru mass messaging, cu mult timp înainte ca termenul să fi existat.

Gaspar se uită la ceas și ne spune că are un alt grup în așteptare, dar mai întâi urcăm în mansarda morii unde putem vedea mecanismul de rotire a capului morii spre direcția vântului dar și a sistemului de frânare. Aflăm că un morar trebuia să fie și un bun meteorolog. Dacă nu știai să anticipezi o furtună, vântul puternic putea să rotească atât de repede moara încât se putea distruge sau să ia foc în încercarea de a o frâna. Undeva în mijlocul încăperii este suspendată o bucată mare de grăsime. Ne uităm curioși dar nu ne este intuitiv pentru ce se folosește. Ne întreabă Gaspar. Eu zic ca e pentru a alunga albinele, Irina râde de mine dar nu vine cu un răspuns. Gaspar ne zice că este o bucată de grasime de porc care se folosește pentru a uleia componentele mobile ale morii. Este mult mai bun decât uleiul obișnuit pentru că nu se topește atât de ușor pe timp de vară și are nu are miros neplăcut.

Ne grăbim pe scări unde următorul grup îl așteaptă de ceva vreme pe Gaspar, dar nu fară a-i mulțumi și a lăuda munca de morar care presupune atât de multe abilități, și pricepere inginerească, și bună comunicare, și acuitate meteorologică. Gaspar ne mulțumește și el pentru laude, ca și cum ar fi unul dintre morarii orașului dar își arată fața de olandez modest și schimbă repede subiectul către altceva.

Afară ne așteapă motanul nostru roșcat-portocaliu cu coada ridicată în cel mai înalt punct de parcă vrea să ne spună că e timp de o mică pauză. Iar noi ne comandăm o cafea și ne alăturăm concertului din curte.